CUM A AJUNS SĂ MĂ SURPRINDĂ NORMALITATEA
Nu de puține ori am spus că Dumnezeul românilor este Caragiale, căci numai el putea să pună în scenă aceste personaje… din fruntea țării. Dar nu despre asta vreau să vorbim acum. Ci despre cum Caragiale dictează și în școli și despre cum dascălul din „Un pedagog de școală nouă” se află în spatele a 90% dintre profesorii pe care i-am avut.
Încă de la începutul clasei a IX-a mi s-a spus că nu ar trebui să mai scriu poezii, fiind întrebată cine mă cred ca să am succesul ăsta. Și pe bune că am început să mă îndoiesc și mai tare de mine și m-am oprit. Cine eram eu să am opinii?! Condamnare la tăcere, apoi lipsirea de încredere – ca nu cumva să spună copiii mai multe decât vor profesorii! Nu cumva să ieșim noi mai mult în evidență decât ei.
Apoi, urlete. Nu, nu țipete. Urlete și jigniri. Că așa se întâmplă: întâi te fac să nu mai vorbești, apoi se asigură că nici nu vei mai gândi cu propria minte. Am fost făcuți proști și ignoranți, am fost ironizați și criticați. Pentru fiecare carte necitită (și nu este vorba de cărțile de bază) sau film nevăzut ni s-a ținut morală jumătate de oră. Pentru că îndrăzneam să cerem explicația unui termen, eram, din nou, jigniți și nu primeam răspunsul.
Mai târziu, am fost făcuți animale și, mai mult, profesorul a încercat să ne convingă că nu suntem nimic mai mult decât animale. Oricâte argumente i-am fi dat. Ne-a spus că el nu are cum să își iubească elevii, că „De ce? Omul care face șuruburi își iubește șuruburile? Lucrează cu ele pentru că așa trebuie. Eu de ce aș fi altfel?”.
Și de atunci am înțeles statutul nostru în școală. De obiecte. Cum încercam să ieșim din rând, cum eram dați înapoi…
În patru ani am înțeles că, în școala asta, nu contez. Că nu mă pot dezvolta sănătos. De fapt, nici nu poți crede altfel când profesorul intră în clasă, aruncă/ trântește catalogul, îți lovește cu piciorul în scaun, râde continuu ironic, satisfăcut că te-a speriat și nu-l interesează decât să îți arunce informația. O presiune căreia trebuia să îi supraviețuiești, fie că erai bolnav, stresat sau erai deja sătul de scandalurile de acasă, fie că erai mai puternic și chiar voiai să înveți ceva.
Eu am avut ocazia să mă pot dezvolta dincolo de băncile școlii. Dar mulți nu au putut, așa că tot ce au învățat a fost cum să tocească pentru a obține note mari. Și atât. Eu am vrut mai mult decât să fiu un număr pe o listă cu premianți. Și am început să scriu, să vorbesc, să gândesc, să fiu. Și au încercat să mă lovească și mai tare. Însă nu au mai avut putere…
Refuz să merg la o școală în care, pentru a învăța, trebuie să fiu umilită și jignită. Așa cum spuneam acum ceva timp, fiecare elev este diferit și fiecare este bun, în felul său!
Mi-e teamă de școlile unde profesorii nu (mai) sunt oameni! Și cu teama aceasta am pornit spre facultate… Și de-abia atunci mi-am dat seama că tot ceea ce se întâmpla în liceu era chiar mai grav decât credeam când eram elevă…
Tot în liceu ni s-a spus că „o să vedem noi la facultate”, că acolo, profesorii vor fi dezinteresați și nu vor avea răbdare să ne explice… Ei bine, surpriză! Încă din prima zi, am observat că studentul este pus pe primul loc și astfel, primele săptămâni mi-au adus o bucurie de nedescris. De ce? Aici, niciun profesor nu ridică tonul, niciunul nu râde de vreunul dintre noi, indiferent de cât de mare este greșeala pe care o facem (și vă asigur că au fost greșeli „de tot râsul”)… Aici, profesorii ne-au spus că vor să ne învețe să gândim cu propria minte. Și, cel mai important, ne-au arătat că nu trebuie să ne fie teamă să punem întrebări și nici să greșim, pentru că aici venim să învățăm!
De aceea am mai multe prezențe la facultate, decât în liceu… Pentru că au fost seri în care îmi dădeau lacrimile de bucurie de cât de buni sunt dascălii și nu încetam să le spun tuturor prietenilor, fiind extrem de surprinsă… de parcă aceasta nu era normalitatea…
Acum nu mă mai poate opri nimeni din a spune ce simt! Iar voi… să nu îi lăsați niciodată să vă răpească ceea ce e al vostru! Cu toate că știu mai multe decât noi, elevii, profesorii nu sunt cu nimic mai presus!
Haideți să lăsăm să iasă oameni din școli, nu roboți plini de temeri și frustrări!
Câteva observații:
* Profesorii adevărați din liceu îi pot număra pe degetele de la o mână… Le mulțumesc pentru tot ce au însemnat și, cu siguranță, înseamnă mai mult decât cei despre care am vorbit atât. Însă, din păcate, sunt prea puțini ca să schimbe ceva…
* Majoritatea profesorilor erau foarte pregătiți la materia pe care o predau și nu am contestat niciodată acest lucru, însă, întâi de toate, e nevoie să fim oameni…
* Nu m-am considerat un elev model și nici nu am pretins că sunt de 10 la toate materiile… Dar aceste lucruri nu înseamnă că nu meritam respectul și susținerea lor!
Andrada Stan
Sper sa fie doar un simplu articol,doar imaginatie caci DACA chiar este adevarat,atunci nu e trist, E GROAZNIC ! Nu pot crede ca e adevarat,dar cam multi sunt cei care povestesc asa ceva. Multumesc Doamne,ca am avut la Pucioasa doar prodesori care si-au facut meseria corect si nu ne-au umilit niciodata
Ne-au facut oameni.